Weekend-ul trecut

[Am scris pe hârtie rândurile ce urmează când chiar era vorba despre weekend-ul trecut. Acum au mai trecut alte câteva peste mine, dar mă voi referi la bucăţica respectivă de timp tot aşa. Deci,]

În weekend-ul trecut n-am avut semnal la telefon, dar am avut doruri autentice. Unele stinse tocmai prin prisma destinaţiei şi-a călătoriei, altele rămase, filtrate, curăţite puţin de otravă, deşi am senzaţia că sursa otrăvii încă zace în vreun colţ de mine. Credeam c-o să mă simt din nou bătrână, dar au fost zilele când am revenit la 18 ani. Trecuse un deceniu de când n-am mai avut sentimentul, nu vârsta în sine. Am sesizat că nu s-au schimbat multe din refrenul cântecului, doar că la partea cu „visul meu îl trăiesc chiar acum” ar mai fi de făcut retuşuri. Acum trăiesc doar cu imaginea visului şi culeg răbdarea pentru până la el. Cu toate riscurile, cu toate pietrele, cu toate. 
Parcă şi aerul adia a responsabilitate măsurată proaspat prin raportare la anul naşterii. Luna plină de tot vorbea cu o lumină ireală în aceeaşi termeni de vârstă.

Am îmbrăţişat un brad, i-am ascultat pulsul, povestea şi sângele răşinii care s-a lipit la propriu de mine. Am respirat printe nori şi-am cules curcubeul. Pentru prima dată i-am văzut ambele picioare. Voluptatea culorilor s-a-ntins până în locul unde mi-aş dori să fiu în fiece anotimp: o vale superbă pe care, paradoxal, o văd  doar verde în mintea-mi, acolo unde cresc case de lemn şi curţi nesfârşite. E prima dată când o admir de deasupra, dar ştiu precis că m-aş simţi şi mai sus locuind acolo sau, cel puţin, aflându-mă pasager într-o bucăţică a visului.

Weekend-ul trecut am mai făcut patru paşi până la mine. Încet-încet mă apropii. Am avut timp să analizez, bucurie să exist, gânduri să disec şi puţină înţelepciune cât să nu (mă) mai judec. Atât de aspru. Da, şi cu judecăţile către propria persoană am o problemă, dar mă mint că fac loc înţelegerii de mine. Nu m-am reîndrăgostit de mine, cum am facut-o altădată, dar am redevenit conştientă de ce iubesc. Locul unde-am fost şi pe toate similare, pe mine, bucata mea de libertate şi ţara în care m-am născut. Pentru că weekend-ul trecut am vrut sa fiu egoistă. De-asta şi apar prea des pronumele şi adjectivele pronominale de persoana I singular în acest post. N-am intenţionat să fac eforturi spre a le evita. Sunt cea mai importantă persoana din viaţa mea, nu? :-)
Aproape că-mi vine să spun "keep smiling" ;-)