Judecata judecăţii

Am fost judecată de multe ori. Cu certitudine de mai multe ori decât am judecat eu. Oricât îmi pare de sinistru, judec la rândul meu, inevitabil, deşi încerc cu toate pârghiile să mă abţin. Ar fi o ipocrizie să susţin contrariul, oricum aş numi procedura: constatare, observaţie, remarcă. Nu încerc să fac o pledoarie către nejudecată, vreau doar să abuzez extrem de speranţa că am putea încerca să înţelegem înainte sau chiar în locul judecăţii. Eu mă străduiesc.

Nu mă interesează cum mă cataloghează abstractul „lumea” decât în aceeaşi măsură în care mayaşii erau preocupaţi de urşii polari, dar mă afectează şi roade puternic judecata venind de la relevanţi. Cu cât sunt mai puţini (şi numărul lor scade continuu), cu atât mai relevanţi şi cu atât mai tare judecăţile lor sunt cleşti care-mi rup constant din carne. Da, criticilor, nu mă pot dezbrăca de metafore, cel puţin pe blog. Păstrez cuvintele simple şi mai slabe de sensuri multiple pentru viaţa reală, nu pot să le expun aici cu aceeaşi uşurinţă de vreme ce nu dau nume:)

De printre ploi

Ploaia e un fenomen admirabil şi contrastant: necesară, dar nedorită, continuă în manifestare, dar discontinuă în apariţii. Spuneam cândva despre cât de mult îmi plac furtunile şi ploile furtunoase. Acum sunt pe cale să apreciez puţin, dar puţin de tot, şi ploile celelalte. Exterioare, căci pe-alea interioare ştiu ca nu le voi suporta vreodată, deşi le simt pe şi sub piele, în vene şi membre. E fascinant cum pică aproape cu toate râurile lumii, cum curge apa dulce din nişte forme pe care nu le-am putea atinge cu mâna nici dacă am fi la înălţimea lor. Pentru c-am trăit mult cu, nu printre, nori, acum îi admir şi pe ei mai mult ca-nainte.  Când n-ai ce să vezi deasupra ta în sens albastru, tot ţinteşti în sus, orice nuanţă ar avea. Mă trezesc holbându-mă la cer, timp de expunere mare în termen de fotografii mintale, doar pentru forma şi diversitatea de culori de deasupra noastră. Tu când te-ai uitat ultima dată cu atenţie la un nor? I-ai desenat cumva conturul în mintea ta recompunând culoarea din paleta sufletului tău? Ştiu, norii cenuşii ai ploilor mărunte nu au exuberanţa liniştită a pufoşeniilor albe pe fond albastru, nici forţa bleumarin a aglomerărilor furtunoase. Dar cică s-ar spune că n-am aprecia frumuseţea luminii dacă n-ar exista întuneric. Aşa o fi, eu încă aştept. Lumina de după norii cenuşii, nu întunericul.

Ştiu că nu-s multe de făcut când plouă. Se numără banii sau se fac copii. Asta dacă exista materie primă, pentru ambele cazuri. Un exemplu de activitate mi l-au dat nişte pisici pe-un pervaz unde se adăpostiseră de picuri. Dormitau somn pisicesc, se curăţau, se împungeau, se încălzeau, se uitau la trecători. Lor le era bine, deşi în aer liber. Dincolo de geamul murdar, după pervazul pătat de prea multă vreme, era culoarul unui spital şi se simţea că, indiferent de zgribulire, viaţa din ele era mai plăcută decât a neinvidiaţilor trecători.

Aş vrea să mă iei la tine. Şi pe ploaie. Nu, nu să facem copii, nici să numărăm bani. Să stăm aşa simplu şi să privim dincolo de fereastra sincerităţii pe care-am fi pătruns. Să ne bucurăm de fiecare picur care spală o negreală, sa topim neîncrederile şi să le lăsăm să curgă cu apa murdară la valea nefericirii căci noi vom fi rămas „sus” în amonte, frumoşi, adevăraţi.

Începuturile călătoriei voluptuoase

[Nu-mi amintesc exact când am început s-o citesc pe Miruna, dar am admirat-o mereu. Pentru condei şi pentru că e o blondă care gândeşte, iar mie-mi place nu doar cum gândeşte ci şi cum expune produsul gândurilor ei. Ştiu c-am început s-o aprofundez citind şi recitind din urmă când cineva prea drag mi-a spus că scriem de parcă am fi surori. Or eu mă joc de-a blogul, în timp ce ea se cheamă bloggeriţă de succes. Dar am păstrat vorbele ca pe un compliment de la cel pe care l-am acrit între timp cu siropul din scrierile mele.

Copila blondă mi-a adresat o invitaţie: să scriu despre începuturile mele, un fel de primele amintiri din călătoria în care am ajuns azi.]

Sunt atâtea de spus şi parcă nimic consistent. Fragmente şi melancolii.

Prima bucăţică de imagine este în camera crem-portocaliu cu vedere spre grădiniţă şi cu sobă de teracotă în care se bagau lemne doar din baie. Încăperea asta mi-a dezvoltat probabil dragul de căldura sobelor şi de culorile calde. Am păstrat tonurile şi pentru camera de-acum, se pare: o pasiune ce-a durat atât de mult cât mine. Tot de acolo mi se împletesc imaginile despre cum încerca fratele meu să mă înveţe a coborî din pat altfel decât cu capul înainte. Deh, de mică aveam manii distructive. Demersul era necesar întrucât, urmare a unor asemenea multe tentative şi a apariţiei inopinate, de-a buşilea, în preajma uşilor gata să se deschidă, eram plină de cucuie. Dar şi de voie-bună. Fratele meu, un artist în ale pragmaticii, folosind ustensile gen plapumă+rabdare a reuşit să-mi arate şi altă cale spre podea, nu la fel de bruscă, deci în sens invers, adică pe picioare.

Azi noapte

Azi noapte am fost în acelaşi loc unde-mi doresc să fiu de când m-am inventat. Şi pe care n-am apucat să-l aprofundez, deşi ajung acolo în fiecare noapte. Şi ziua deseori.

Azi noapte mi-am lăsat cerceii pe colţul biroului tău. Zâmbind. Ca atunci. Angoasele le-am aruncat pe fereastră, să cadă dracului în întuneric şi să se spargă.

Azi noapte m-am cuibărit la tine şi nu ne era frică de nimic. Mie pentru că aveam locul din braţele tale, ţie pentru că eram şi-aveam de gând să rămân. 

Azi noapte s-a auzit un ecou din chitară.
Azi noapte îţi străluceau ochii.

Azi noapte mă topeam de bine.

Azi noapte mi-ai spus.

Azi noapte era pace.

Vreau să existe azi noapte.

Dar azi noapte e fum. Acum.

Felurite (abia) aşteptări

Oamenilor le place să aibe aşteptări, adică atât să aştepte cât şi să se aştepte. Cu privire la a se aştepta am mai scris puţin: ecuaţia aşteptări=mici garantează o urmă de reuşită căci evită nişte frustrări când universul nu ridică omul, situaţia, obiectul, relaţia la nivelul proiecţiei anterior făurite.

Acum mă fascinează aşteptarea provenită din exprimări de genul ’abia aştept să plec în concediu şi să lenevesc’, ’abia aştept să curgă ploaia’, ’abia aştept să mă arunc în gol’ etc. Deşi ştiu că sunt umane şi naturale, am o uşoară reţinere în a înţelege manifestările de genul şi astfel generez un soi de enervare  internă pentru stupiditatea afirmaţiei. Plus că n-am replică. Ce să-i spui persoanei care abia aşteaptă să latre câinii? Că tu te-ai spânzura ca ei să i se întâmple mai repede? N-am ajuns la un astfel de nivel de empatie. Că şi tu abia aştepţi ceva pentru tine? N-ar avea relevanţă faţă de tema pusă în discuţie.