Despre distanţă, românisme, îmbătrânire şi alţi demoni

Se apropie momentul plecării. Din nou. Vreau să fie ultima dată când plec şi când vin, pentru că, de data asta, intenţionez să rămân. Am fugit suficient de mult, departe şi repede, am obosit cumplit de-atâta alergare. Îmi doresc să intru în armonie cu mine, cu locul şi cu timpul şi să mă stabilesc. Gândurile măreţe pentru casadelemn în doi le îngrop in derizoriu. Deocamdată, să zic.

Ai analizat vreodată modul în care oamenii bătrâni trec strada? Mi se pare reflexia exactă a timpului care mi-a trecut aici, prin gând, dar nu prin inimă. Încet, fără nicio speranţă pentru când vor fi ajuns la capătul celălalt, cu fiecare pas riguros făcut, simţit până în măduvă, de o lentoare aproape mortală. Şi eu am îmbătrânit aici. Simt că s-au dus vreo patru ani în nouă luni. Mi-ar fi fost suficient să dau o nouă viaţă. Dar sarcina mea a născut ceva mai pervers decât un pui de om. E pervers să nu te mai entuziasmezi pentru nimic. În faţa ta şi-n sinea ta, căci în faţa altora mai poţi compune reminiscienţe de entuziasm. E pervers ca expresia feţei să-ţi fie egală dacă e soare, dacă plouă, dacă te urlă vântul sau te calcă alţi trecători prin trotuarele vieţii. Şi e cel mai pervers să nu mai găseşti satisfacţie în nimic, nici măcar în puţinele lucruri pe care le vedeai adorabile în prealabil. Mâncarea nu mai are gust şi trupul mi-e străin. Sufletul nu ştiu unde e ca să văd dacă mai are puls. Poate s-a ascuns în genunchii îmbătrâniţi şi dureroşi care nu-i dau voie somnului să mă uite de mine.

Simt că las o bucată semnificativă din existenţa mea aici. Şi asta nu-i nici de bine, nici de rău, doar se întâmplă indiferent. Probabil trebuia s-o las şi pe ea undeva. E bucata care a crezut că, dacă fugi de frici, ele nu vin cu tine (că poate sunt teritoriale), că, dacă te îndepărtezi geografic, te poţi distanţa şi sufleteşte, că dorurile dispar, chiar dacă obiectul lor sunt situaţiile neterminate. Aceeaşi parte era de acord cu opinia majoritară conform căreia orice e prost, idiot şi fără sens în ţara natală, e aşa pentru ca suntem români în România, care nu şi-a imaginat că de unele lucruri mici (clar teritoriale) ţi se poate face dor, tocmai pentru a le putea aprecia ulterior. Şi pentru totdeauna, aş îndrazni. E bucata care nu vedea imperfecţiunile altora, ci doar pe-ale naţiei sale şi le dădea zoom in constant şi maxim. Partea care vedea în carieră maximul de împlinire, fără să mai adauge şi alte ingrediente la complinirea asta şi care nu şi-ar fi imaginat niciodată întregul în ipostaza de nevastă. De fapt, cred că mă bucur şi găsesc satisfacţie tocmai în desprinderea greutăţii ăsteia imense. Să rămână aici, îngropată în frigul gri, să mă elibereze.

Mi-e dor de o idee, de o stare, de un gând. Pentru că mi-e prea frică să-mi fie dor de concretul care nu mi-a aparţinut niciodată şi pe care l-am simţit mişcător în apropiere. Măcar de-ar fi fost mlăştinos să mă scufunde în el şi să nu-mi mai lase ieşire în vreun abstract de nepăsare...

Vreau să trăiesc în România şi mă bucur că asta-mi va ocupa tot timpul!

Cui? Cuiul meu şi cuiele de bătut în carnea hoţilor

Revin la scris ca la refugiul unui cel mai bun prieten care mă ascultă terapeutic. Nu zice nimic, dar efectul prezenţei lui e vindecător prin simplul fapt că mă "aud" şi mă citesc. Şi singură îmi pun intrebările apoi. Sau îmi dau raspunsuri, după caz. Rareori se întamplă ambele şi mai rar au corespondenţă.

Azi mi s-a furat bicicleta. Banal, da. Nu era de vreo valoare financiară extremă, deşi frânele pe disc o făceau mai şmecheră decât altele din acelaşi suport de unde a fost luată. Dar era super importantă pentru mine, atât în fiinţa ei (exact, am obsesia ataşamentului faţă de lucruri, nu neg) cât şi în funcţia ei de mijloc de transport care împărţea la trei timpul pe care-l fac pe jos până la orice destinaţie. Şi la doi ploaia cu vântul, căci eram două: ea şi eu. 

Aş fi vrut să pot să (mă) plâng ţie. Nu, nu ar fi trebuit să faci nimic, nici măcar vreo glumă despre cum (sigur!) îşi va rupe gâtul şi genunchii hoţul. Nu cred că nu poţi să înţelegi că nu vreau nimic atunci când îţi comunic ceva. Vreau doar să fii. Şi-ai fi fost vocea din telefon care m-ar fi ascultat, dându-mi iluzia că nu sunt atât de singură precum mi se pare. Iluzia, da, ca orice iluzie, deci nefondată şi efemeră, dar cu o rădăcină în realitatea mea întârziată. Însă tăcerea ta îmi dă senzaţia că ai dreptate: e mai bine să arăţi că nu-ţi pasă, decât să pretinzi opusul, dar să te doară fix in ce stai.

Bate incredibil vântul. Mişcă ferestrele, mută copacii, omoară frunzele, rupe iarba. Şi parcă bate prin mine şi fluieră a pustiu. Vreau să mă trezesc în stare solidă, cum eram odată.

Povestea IV. It's gotta be you

Se uitau la ei puţin arogant oameni şi locuri de altădată: pe pereţii de lemn ai încăperii respirau poze cu oraşul din perioada interbelică. Le-ar fi spus ceva despre lucrurile importante, ca şi cum oamenii de atunci realizau că civilizaţia îi va determina să se piardă în irelevante. În pub-ul unde merge uneori, Ioana e cu puţinii prieteni comuni ei şi lui Alin. De fapt, amici de-ai ei care au devenit cu timpul cunoscuţi şi lui. Amuţită în faţa unei ceşti de cafea, vede prin ceaşcă, prin farfurie, prin masă, prin podea, prin pâmânt. Îl vede pe George, chipul lui luminat de zâmbetul drăcos, ochii ăia netulburaţi, nasul lui ”corect” cum îi place ei să-l descrie, fruntea înaltă şi umbrită de şuviţe. Ah, ce ma calcă pe nervi când îi cade părul pe frunte, parcă nici nu mă poate privi aşa. Mda, trebuie să-l fac personaj principal într-un roman. Nu e suficient episodic, are potenţial de caracter care să rămână implantat în imaginaţia cititorului. Hm, dar Alin? Nici măcar episodic nu m-a inspirat în opere. Bine că s-a identificat singur o dată şi am scăpat de explicaţii de corvoadă.

Încercând să însăileze o conversaţie ieftină cu lumea de acolo,

Cine a inghitit primavara?

As vrea sa zbor, dar nu-mi gasesc aripile. Nici increderea ca mai am vreun titlu de proprietate asupa lor.

A inflorit liliacul.

Lalelele ma privesc colorat mirate cand le apar in drumul catre frumos. Zambilele mi-au maturat spiritul cu betia lor. Magnoliile au trecut nesimtitor ca ielele dupa o noapte de vara. 

Vine verdele tumultos, renascut, viu. S-ar duce si frigul, ar pleca impreuna cu vantul daca ar avea unde.

Vino sa ma iei de mana, primavara! Du-ma in ceruri albastre, langa soare. Apoi ia-ma in regatul tau si lasa-ma sa visez ca imposibilul meu va fi atins mai devreme decat imi vor creste noi aripi. Sper ca domnesti departe de departe, dar aproape de cald si de casadelemn.

As vrea doar un sigur lucru: sa vina o primavara cu renasteri...

Povestea III. Keep talking

Please insert cash or select payment method. Please insert cash or select payment method : 2 şuturi  în fund pentru turmentatul de George. Ce căuta acolo? Ce cumpărase? Ciuperci şi paste? Probabil i-a venit ideea să facă ˝macaroanele˝ alea care îi plac Ioanei. Iar le va mânca singur. Nici măcar Laurenţiu nu-i mai poate risipi timpul gol. I-a rărit vizitele şi scurtat compania de când cu noua lui prietenă, indianca.

Nici nu realizează cum picioarele singure îi schimbă direcţia către plajă. Duce şi ciupercuţele şă vadă marea. Absurd. Dar îşi urmează corpul fără împotriviri inutile. Oamenii aleargă, discută, plimbă câinii, biciclesc. Numai marea continuă să se agite, netulburată şi rece. Nu simte nimic la vederea ei. Nu mirosea a marea pe care o vroia el. Soarele iriza vesel pe