Puţin despre departe II

Biciclitul în Buc mi se pare o sinucidere semi-conştientă. Mă amuza să citesc pe ici, pe colo de partizanii mişcării eco ce se duceau corporate sau mai puţin pedalând la micile lor cutii de cărţi de joc numite oficial birouri. Am încercat doar să mă plimb şi-am renunţat uşor căci n-am scăpat de ce-mi era mai frică (da, contrar unor aşteptări, am şi eu fricile mele): animalele semi-sălbatice. N-aveam cu mine pe niciunul din acei simpatici co-ciclişti care ştiu şi ma apără. Şi am încercat doar pe trotuar din pricină că, de a doua frica în ordinea mărimii, adică şoferii bucureşteni, nu aş fi scăpat vie. Coboram cu oareşce viteză o pantă şi am reuşit să-mi salvez frumuseţe de gambă stângă printr-o pedalare accentuată şi un slalom inerent printre si pe sub indicatoare de circulaţie.

Acum însă, de la ghidonul Trax-ului, biciclitul e sigur. Nu mă tem de animale (toate sunt in lesă, cu stăpâni strângători ale resturilor lor) nici de şoferi, am prioritate in giratoriu, nu mă claxonează nimeni  (deh, nu mai port colanţi:D, dar nu exista nici claxonul din precauţia românească să ştie biciclistul că are maşină-n spate)şi, uaaaaaaaaaaaaaaaaaau, nu contribui nici la încălzirea globală. Dar, de la o vreme, încalzirea globală nu mă mai încalzeşte pe mine. Pentru că, atunci când plouă, cu tot uaterpruful de care sunt capabilă, ajung la destinaţie cu un procent de apă mai mare decât e legal şi cam peste tot (da, da). Iar departe ploaia e constantă, consecventă şi ambiţioasă în eforturile ei de a mă împiedica să ţin ochii deschişi. Limita permisă e depăşită şi când nu plouă, dar din alte surse, neatmosferice. Pentru că dacă ninge, Trax nu merge nici tras, nici împins. Evident, nici pedalat. Pe trotuare gheaţa străluceşte oglindind griul multicolor şi pe stradă nu risc de polei. Am de coborât mult şi de trecut nişte intersecţii fără prioritate. Iar eu înca nu i-am luat cauciucuri de iarna şi nici nu ştiu cum se face frâna de motor. Any ideas? Nu în ultimul rând, pentru că inspir frumuseţe de parfumuri de eşapament, diferite arome după capacitate, tipul de combustibil etc, diferite cantităţi zilnic. E egoist să consum în plămânii mei ceva de care se poate bucura întreaga planetă. Nestingerită de inspiraţia mea.

Aşadar, oricât de mult verde e în mine, aş prefera sa redevin non-eco, să văd bicicliştii fosforescenţi de la volan unde e cald şi neumed şi să biciclesc de plăcere când şi unde vreau, de preferat departe de departe, adică nu în paralel cu vehiculele pe patru roţi. Îi salut pe această cale pe Săndel şi Merida, cele mai importante non-personaje din viaţa mea, de care mi-era dor şi care mă bucură cu existenţa lor de fiecare dată. Mai ales când mă supără personajele.

Keep driving! It's dry and warm for you and for Earth :D

Puţin despre departe I

Cum ironia vieţii pe care o gust cu voluptate în ultimul timp se pare că e prezentă şi la nivel macro, am fugit dintr-un oraş gri pentru a ajunge, temporar, cu siguranţă, în Oraşul Gri. Îmi şi imaginez un filmuleţ cu un comitet de experţi ai wikipedia cum stau ei cu mâinile la tâmple, după o vizită la faţadele locului:

"Cum supranumim noi acest oraş?"

"Gataaaa, ştiiiiiiu: Oraşul de Granit." Şi alt baiat simpatic cu ochelari vine din colţ ridicând un deget in aer: 

"Şi cum granitul aici este gri, haideţi să oferim varianta Oraşul Gri." Iar şeful şefilor experţilor:

"Gata, aşa-l botezăm în numele petrolului şi gazelor care-i fac pe locuitorii lui să trăiască în pace şi bunăstare."

Dubios pentru mărimea lui acest oraş. Maşini multe şi luxoase, probleme în cooperarea cu zăpada , foarte prietenoasă de altfel, natalitate ridicată (şi un job cu cerere mare este cel de baby-sitter:), oameni care aleargă foarte mult, la propriu. Aceştia, datorită faptului că sunt printre puţinele personaje care populează trotuarele, au un simţ al precauţiei foarte bine dezvoltat şi poarta veste fosforescente. Magazinele, băncile şi alte unităţi de deservire a populaţiei consumatoare se închid la ore neobişnuite pentru noi, 4-5-6 pm. Excepţie fac supermarketurile. Scoţienii sunt rari, dar esenţiali. Îi recunoşti după îmbrăcămintea ceva mai light (către foarte light când e vorba de fetele cu fuste cu picioare goale la 5-10 grade), spre deosebire de cea a mixului de popoare prezente care se adaptează la climă.

Buuuuuuuuuuuuuun, acest oraş (gri, da) are un sistem de transport în comun de toata jena. Metroul sau chiar RATB-ul pe alocuri sunt entităţi cu infinte calităţi pe lângă autobuzele First (ironic, nu?). Se urcă doar pe la şofer, fiecare pasager dă destinaţia, introduce în aparat suma fixă în monede (pentru că nu se dă rest) şi primeşte biletul. Călătorii mai şmecheri arată abonamentul şi evita acest proces îndelung. Oricum, el se întâmplă după ce au coborât alţi pasageri pe aceeaşi uşă de la şofer. Şi nu menţionez decât în treacăt că toate liniile trec prin centru, au staţii dese şi, când se schimbă şoferii, mai stau şi la o discuţie de vreo 5 minute. În acest timp pasagerii sunt aşezaţi, cuminţi şi răbdători că doar n-au  altă treabă, hobby-ul lor este călătoria cu autobuzul. Aaa, biletele şi abonamentele sunt iremediabil de scumpe. Din cauză de monopol zic unii.

Deeeci, mai scurt, mi-am luat bicicletă:) O aventură şi cu achiziţia, complicat căci nu puteam fi răzMerida în continuare. Am luat un frate mai mic şi mai puţin şmecher al Trek-ului, adică Trax, abundent în peisajul aberdonian. E un simpatic în felul lui scârţâit.

So, keep riding:)

~Va urma~

Joaca de-a fulgii

A inghetat totul. Noua nu ne-au inghetat inimile. Sau, cel putin, vreau sa cred asta. Sta sa ninga. Iau lumina din fereastra si o plantez in camera ca pe un copac pe care vrei sa-l cresti pentru a-l imbratisa. Caci ar ajuta la recapatarea linistii distruse. Dar si lumina trebuie hranita. Avem manualul de utilizare si materie prima cat de cat. Lipsesc insa imbinarile, partile care sa lege intregul puzzle luminos.

Cerul isi arata una din cele mai pronuntate nuante din spectrul de gri. Brazii s-au oprit sa priveasca spre inalt fix langa cabana care ne adaposteste sufletele infometate. Aerul e imbibat de lemn si de caldura. De doua feluri: sufleteasca si data de focul ce mistuie molatec lemnele cu care-i potolim constant setea. Ma invart in tricoul tau si nu-l simt. Pentru ca de fapt tu ma investmantezi, cu toata aroma, puterea si invaluirea de care poti da dovada. Ciudat de placut. Sa port o parte din tine peste tot minele ravasit.

Am asteptat momentul asta de cand lumea si acum trebuie sa ma tavalesc in zapada ca sa realizez ca e adevarat. Dar aman ca sa incercam experiementul impreuna.

Inca dormi. O mana cauta pierduta pe sub perna de langa tine. Mi se pare ca zambesti in somn. Si e zambetul acela.  Ar merge un ceai de iasomie. Sau de coacaze. Sau de prezent. Gasesc o combinatie. Il torn in cani de lut si-l aduc sa savuram gustul mixului.  Nu e “milk, toast and honey”, poate “tea, butter and yummy” (unde yummy e doar o rima proasta, fara corespondent in vreun limbaj codat). Te-ai trezit in esenta, nu si in forma. Iti place ceaiul, imi place momentul. Si fata ta nedumerita de voluptatea existentei acolo. In lumina de afara, se strecoara niste fulgi mari si neascultatori de stapanul fulgilor. Se invart si se joaca, topaie aiurea, iar apoi se asaza pe rand, cuminti in ceea ce va deveni covorul pe care noi ne vom rostogoli sa ne convingem ca e real. Ne uitam la spectacolul lor prin aburii ceaiului. Acum nu avem nevoie de cuvinte. Aproape ca le auzim dansul pur. Si pufnim in ras in acelasi timp. Doar pentru ca ne amuza in acceasi masura totul…

Si ce daca nu? Am dreptul si prerogativele sa visez. Asa cum si tu ai dreptul sa fii neincrezator si celelalte. Nu stiu daca si prerogativele:-)

Keep smiling! The sunshine is coming with the speed of light.