Există weekenduri. Există lumină

Există duminici în care te întorci sleit, în cel mai bun sens pe care-l poate căpăta cuvântul. Pentru că ai dat tot și ai primit nesperat. Duminici în care te ciupești un pic de degetul mic părându-ți că ai trăit nu două zile pline, ci cinci.

Există weekenduri care te inspiră, te lovesc cu bine, îți repară aripile și forțele, alimentându-ți venele uscate cu soare proaspăt.

Există nopți senine în care îți vezi steaua (sau stelele :) și o observi (s)clipind pentru tine.

Există zile când se aliniază planetele cât să te bucuri de magia trio-ului perfect: oameni luminoși, locuri colorate și muzici de suflet(e zbuciumate). Zile cu pace, muuuultă pace într-o mare de agitație.

Există momente când, îmbrațișând un copac, primim cele mai simple și naturale răspunsuri.

Există zâmbete care vorbesc mai mult decât cuvintele studiate și există priviri care cântă.

Există weekenduri în care pozele mintale te emoționează mai mult și sunt mai clare decât orice raw-uri sau jpeg-uri ar fi înregistrat aparatul foto. Pixelii din ele sunt ocupați de energii nebănuite, fiecare ascunzând o cantitate de informație transformată în bucurie. Bucuria.

Există cuvinte care pot cuprinde mulțumiri și recunoștință, dar uneori nu sunt suficiente.

Pe o rază străpungând un nor spre apus, soarele mi-a zâmbit ieri. Știe el ceva.

Pe când eram o operă de artă - E.E. Schmitt

Pe Eric Emmanuel Schmitt l-am descoperit întâmplator, deși mi se recomandase ”Oscar și tanti Roz” cu mult înainte. Îmi pare fascinant, dătător de dependență, brutal de realist și straniu de optimist în același timp. Da, se poate. După Oscar, am mai citit opere; pe lângă cea din titlu recomand cu voluptate și drag ”Cea mai frumoasă carte din lume”, ”Visătoarea din Ostende” și ”Concert în memoria unui înger” care sunt culegeri de nuvele, după cum le numește autorul. După mine sunt descrieri ale unor situații de viață de o frumusețe similară cu a ei: complicată, greu de observat în mod liniar, dură, dar pe alocuri atât de delicată, cu trăiri puternice și semne de întrebare.

”Pe când eram o operă de artă” este o metaforă a snobismului lumii contemporane. În zilele noastre, se împing spre absolut situații greu de conceput. Admirăm lucrurile ”la modă” pentru că o mulțime de alți oameni le plac, fără să le fi trecut prin vreun filtru, se declară consternați de măiestria lor, fără să le gândească. De asemenea, nu putem sesiza bucuria existenței până nu apar semne de exclamare sub formă de oameni sau evenimente care ne zdruncină. Delicatețea necesară a libertății se simte doar când devenim lipsiți de ea. Atenție: aici nu e vorba de o libertate anume, cum ar descrie-o și ocroti-o Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci de cam toate libertățile la un loc, reunite oarecum sub titulatura de libertatea de a dispune de viața noastră.