Weekend-ul trecut

[Am scris pe hârtie rândurile ce urmează când chiar era vorba despre weekend-ul trecut. Acum au mai trecut alte câteva peste mine, dar mă voi referi la bucăţica respectivă de timp tot aşa. Deci,]

În weekend-ul trecut n-am avut semnal la telefon, dar am avut doruri autentice. Unele stinse tocmai prin prisma destinaţiei şi-a călătoriei, altele rămase, filtrate, curăţite puţin de otravă, deşi am senzaţia că sursa otrăvii încă zace în vreun colţ de mine. Credeam c-o să mă simt din nou bătrână, dar au fost zilele când am revenit la 18 ani. Trecuse un deceniu de când n-am mai avut sentimentul, nu vârsta în sine. Am sesizat că nu s-au schimbat multe din refrenul cântecului, doar că la partea cu „visul meu îl trăiesc chiar acum” ar mai fi de făcut retuşuri. Acum trăiesc doar cu imaginea visului şi culeg răbdarea pentru până la el. Cu toate riscurile, cu toate pietrele, cu toate. 

Acum. Aici. Armonie

Sunt aici -------------------------------------------------------->

E liber la invidie, dacă vă ajută cu ceva, dar s-o ştiu şi eu. Pe invidie, adică ;-)

 

M-am lungit pe mal uitându-mă palpabil la albastru. E şi ceva alb în structuri confuze, difuze, aruncate aiurea şi dătătoare de imaginaţii în multiple forme. Soarele îşi trăieşte ultimele clipe ale zilei de azi pe-o coamă de deal.

Ca-ntr-o meditaţie regulamentară, am lăsat fiecare parte a corpului să expire şi să inspire. Îmi simt inima pulsând şi sângele bătând prin vene. Am conştiinţa tuturor măruntaielor şi emoţiile fiecărui milimetru pătrat de epidermă. Se uită pădurea la mine cu ochiul dintr-o poiană arsă, iar copacii se înnegresc de întuneric în timp ce dansează moale armonia unei adieri. Dacă n-ar fi aşa bine şi cald unde stau, m-aş mişca în ritmul lor. Rămân aici o vreme să mai încarc din descărcate. Se colorează orizontul în timp ce apa lacului şi-a înmuiat, de asemenea, nişte portocaliu pe după conturul ce se oglindise când încă era lumină.

Pentru că e chiar aşa şi n-o pot spune mai concis de atât, îmi permit să-nchei la fel cum sfârşeam compunerile de la ciclul primar până când domnul învăţător ne-a rugat (da, cam toată clasa suferea de clişeu) să schimbăm metoda:

Ce frumoasă e lumea în care trăim!

În clipa de faţă, după meditaţiile regulamentare şi ne, îmi doresc un singur lucru: să am mereu ochi să văd asta şi să inventez nişte ochelari pe care să-i folosesc atunci când nu mai pot. Când nu mai pot a vedea frumuseţea lumii, adică. Neputinţa generală nu se vindecă aşa uşor. 

Să plouă cu ochi conştienţi, zic:-)