Rotisor de idei necoapte

Uneori scriu pentru că nu pot să strig. De fapt, poate aşa ştiu eu să urlu.
Scriu ca să-mi văd gândurile şi dilemele aşezate pe un suport. Poate că primul pas în a rezolva ceva e să transpun chestiunea respectivă, s-o delimitez într-un concret pentru a o vedea mai bine. Orice început de raţionament pare mai clar când am formulate atât ipoteza cât şi întrebările la care vreau să se răspundă (deformare mate-fizica). Dar acest pas nu duce la vreo destinaţie mai mult decât intermediară fără să fie urmat de alţii, mulţi alţii... Pe care nu am cum sa pasesc in mormanul de orgoliu confuz si ambitii diferite de asteptarile altora. Deci asta nu înseamnă ca voi avea răspunsul, ca voi reuşi sa fac altceva decât să scrijelesc dorurile pe un corp străin, sa traduc furtuni în limbaj comun, să desenez o cădere sau să umplu goluri oceanice cu ceşcute de ceramica scumpa umplute cu argumente.
Iar scopul e mai mult intrinsec decat extrinsec. Poate de asta si raman cu literele de cerneala agatate pe spatele unor legi: incercare de eludare intr-un alt univers...

Ma intreb in legile mele:
Exista oameni care nu-şi schimba stările şi ideile?
Poţi anticipa o viaţă sau o parte din ea? Ne e dat nouă sa ştim cu certitudine cum ne va fi existenţa plecand de la (prea) putine detalii?
Poti fii informat cu privire la ceva important tie fara vreun scop? Adica informarile astea se fac aiurea-n tramvai/in SUV/in bicicleta fara ca emitatorul lor sa urmareasca ceva?
Daca vreau sa merg pe autostrada e necesar sa urmez indicatoarele chiar cunoscand alta cale pana la intrare? E nevoie sa anticipez decizii prin comportamente a priori? Nu am suficient credit fara acea comportare?
Cine ma cunoaste mai bine ca mine?



In seara asta a mirosit puternic a ploaie trista si a aripi smulse. Maine se va condimenta cu salcam putin melancolic. Soarele nu raspunde la telefon, deci nu stiu daca si pe care cer va rasari...

Fuga

Am visat ca alergam spre departe. Nepal, parca. Nu fugeam eu de tine, nici tu de o alta eu. Nu am pornit unul cu celalalt. Dupa o iarna pufoasa, cu aroma de geruri tacute, am nimerit acelasi coridor. Paradoxal, fugeam fara sa ne grabim. Incredibil, fugeam doar noi, nu si rabdarile noastre. Orgoliul si fricile se pierdusera in goana, in cutii ruginite de conserve. Timpul nu ne ajungea. Ramasese pentru prima data in urma cu mult, in urma cu multe. Era bine.

Nu alegeam decat poteci sau drumuri pietruite. Asfaltul a ramas mereu la mare distanta. Simplu si natural. Ma credeai ca imi place asa fiindca te puteai convinge. Si eu vedeam ca esti omul extremelor, fara sa pui voit piciorul in vreo cale de mijloc. In drumul nostru n-am aflat regrete sau vinovatii, iar pe celelalte nu le-am bagat in bagaj. Si adia pretutindeni a magnolie, a ceai de iasomie sau a fluturi portocalii.

Nu-ti ieseam din minte si-ti zaboveam in suflet cand nu te uitai la mine. Te respiram prin toti porii si tare mi-as fi dorit sa nu fie nevoie sa expir ca sa pastrez tot suflul tau.

Ne odihneam pe pietre si radeam de distante. Am savurat prima piersica. Samburele ei a fost suvenirul si mascota expeditiei. Voluptatea aromei, gustului si formei a produs o lacrima dulce impartita la doi: pentru tot ce urma, pentru dorurile noastre care devenisera un singur dor pe care incepeam sa-l cunoastem.

Nu o data ti-ai intins bratele si nu exista loc decat pentru mine.

Soarele rasarea in fiecare zi din alte ratiuni. Muzica ne venea de la zei. Totusi, pluteam intr-o mare de liniste. Din nou, descopeream adevaruri si disecam idei... sau invers. M-am blocat putin in noroi, dar m-ai readus pe traseu si ne-am continuat peregrinarile verzi-albastre.

Ne inecasem textele si pretextele in prima cana cu vin (sigur cana, nu pahar) pe care o beai tu cu mine.

Nu stiu daca am ajuns undeva, povestea are final deschis. Putem sa-l pictam, dupa caz, in culori calde sau in nuante reci.

A venit prezentul peste mine cu realitatile si cruzimile lui, aducandu-ma pe acelasi pamant cu temerile, dorurile si nespusele mele si cu temerile, dorurile si nespusele tale.

Imi rezerv dreptul de a fi macar putin patetica prin asta...

Keep dreaming!