Aseară mi-au bătut la fereastră zăpada şi crivăţul, în lupta lor brutală pentru a câştiga inima metropolei. M-au chemat să arbitrez, dar nu m-am încumetat să mai ies după ce cautasem o ceainărie pe straduţe îngheţate vreo 40 minute în timp ce luptătorii trimiteau replici pre-belice către public. Le-am ascultat strigătul până când m-a urnit somnul spre vise si visuri.
De dimineaţă aflu că s-au împăcat, s-au iubit şi chiar au dat naştere unei zâne care a binecuvântat oraşul cu mii de picuri gri. O rudă apropiată cu cea simţită toamna la amiază când nu vrei nici să te uiţi afară după frunze moarte.
Şi iată cum Bucureştiul devine parte din Oceanul Planetar. Primul oraş fără ieşire la mare cu această imensă onoare. Deh, suntem români şi, prin natura noastră, bătători de recorduri şi covoare.
Prin mări, lacuri şi oceane (nicidecum vreo apă curgătoare) m-am încumetat să văd cum zâna inopinată a pângărit invaliditatea ascunsă sub zăpadă. N-o să-mi pot ierta poluarea intensă produsă de banala mea cremă de pantofi.
Bulevardele cam blocate de autobuze aşteptând, intersecţii claxonate, oameni nervoşi, unii în picioare, alţii găsind câte ceva pe jos după un patinaj scurt, trotuare goale, staţii de autobuz pline, gheaţă căzând de pe sus şi ieşiind din beton exact la malul lacurilor, lucrători în faţa primăriei căutând gurile de canal (sigur nu s-au gândit şi la google). Să-i văd eu pe cei care se plângeau de zăpadă! Eh, acum vă place?
Şi asta a fost ziua când mi-au crescut peştisori în cizme. Să-mi cumpăr un acvariu?
