Scrieri care nu-mi aparţin

[ Încropesc această pagină pentru toate scrierile care nu au loc în alte părţi, cărora le lipseşte curajul să se afişeze în propria casă sau care, pur şi simplu, vor să fie găzduite în casa mea.]

Cronica

 de la Zâna (mea)

N-as fi ajuns niciodata la vernisajul expozitiei "Islanda- din gheata si cenusa"si, astfel, ar fi murit in mine inainte de a se naste toate zeitatile Nordului contemporan, daca nu m-ar fi chemat cu toata staruinta, o tanara plina de entuziasm si efervescenta, Iulia Georgescu,  PR al expeditiei si expozitiei.

Reusita oricarui demers, de orice natura ar fi el, nu tine numai de protagonisti, in cazul acesta, doi tineri atenti la detalii, Ducu Gheorghiescu si Adi Smadu, prin ochii carora lumea dobandeste nuantele iubirii, ci si de menestrelul care canta povestea lor, ademenind drumetii, ca la raspantii altadata, sa adaste si sa contemple o natura a unor suflete libere, asemenea cailor salbatici. Cea mai inalta forma de exprimare a menestrelului este data de puterea de a intelege si de a transpune in magia cuvintelor scrise sau rostite, formele, liniile, culorile si sonurile unor imagini care te lasa inmarmurit, fiindca, intr-adevar, imaginile expuse exercita asupra contemplatorului o forta care hipnotizeaza asemenea Meduzei, Gorgona si regina muritoare, cu diferenta ca, aici, inmarmurirea e popasul dinaintea unui nou drum de cunoastere, poate acela de a gasi Minotaurul urmand un fir al Ariadnei. "Am venit de departe sa raman", imi marturisea de curand Iulia Georgescu intr-una din scrierile ei alegorice, despre peretii orasului gri . Dar cine stie? Legenda din sine e cu pasarile care pleaca si vin, ducand si aducand primavara! De aceea intelege glasul pescarusilor arestati in spatii tot mai mici, de nu isi mai gasesc hrana.

De fapt, ideea de drum m-a invaluit inca de la intrarea in sala de expozitie, fiindca am ajuns, ca orice Zana, mai repede, sa am tihna contemplarii in felul meu, urmand, totusi scenariul jocului cu masti, impus de menestrel. Am pasit pragul, in timp ce pe deasupra mea se tara greoi din toate nuielele de alun, prova unei corabii de wiking,  sobra, ferita de orice exaltare cromatica sau artistica, ce parea o impletitura de garduri vechi de pe la noi. Si tangajul ei, abia percetibil, lua cu imprumut cromatica unui epos nordic fecund in imaginatia unei naturi mitice: aurore, cascade, roci bazaltice, cai salbatici, calea virgina, nestrabatuta inca de pasi sacri sau profani. Masina de teren ce a parcurs-o a avut menirea trezirii din somnolenta a unei naturi din cetatea unei zane care nu a cunoscut inca iubirea si, tot ce dormea sau fusese imbobocit pana atunci, a inceput sa se nasca si sa infloreasca in urma celor doi temerari. "Flori inainte si-n urma-va!" parea sa le soptesca cu glas sfios.

Temerarii au strabatut, ca in basme, un tinut nici friguros, nici calduros, cand friguros, cand calduros, furand cum ai fura salbe de la gaturile ielelor, instantanee ale miturilor in stare nascanda.

Eu am identificat unele! M-am urcat fraudulos in corabie si am plecat cu temerarii. Gestul meu e indemnul ademenitor al unei nimfe din golfului wikingului.

Veniti si voi! Sa va asteptam?

În Regatul  Zânei Dis-De-Dimineață 

de la Zâna (mea)

Revenirea ducelui de Boile cu flota lui, altădată acoperită de glorie, era un eveniment care răscolea întreaga viață a Regatului Estului, în fond un regat mic, de mărimea unei cetăți, cu un târg, un palat cu domeniile aferente, conacele puținilor curteni și un mic port ascuns într-un golf generos. Toată rutina cuminte a unor locuitori pașnici se transforma brusc într-o viermuială nerușinată și un du-te-vino de nedescris. Era acel moment magic din an când prospera și cea mai prăpădită prăvălie, și cel mai răpănos han și cel mai puturos dintre supușii regelui care, în marea lui înțelegere față de natura umană, lăsa pe fiecare să îşi ducă viața cum credea de cuviință.

După ce ultimul velier se lega, tare strâmtorat, de cheiul meschin de mic în comparație cu mărimea golfului, în cetate năvălea o lume pestriță a soldaților, marinarilor, matrozilor, aventurierilor de tot felul, aciuați în ceea ce ei numeau cu emfază "flota" ducelui de  Boile. Pănă și originea numelui ducelui era ușor legendară, fiindcă gurile rele spuneau că ducele înfruntase cândva o blocadă în mările Chitaiului și că adusese de acolo ceai, lemn de esesențe necunoscute, condimente, mirodenii, bijuterii cu nestemate și baloți întregi cu Voile de Chine. Așa că lumea croitorilor din micile ateliere și din manufacturile regale, mai puțin instruită, l-ar fi numit ducele de Boile. Tolerența estienilor era recunoscută, așa că nu mai conta originea ducelui, din moment ce în fiecare dormitor mai răsărit, datorită lui, apăruse câte un nou model de pat, numit "cu baldachin", adică cu "voile de Chine". Ducele era așadar recunoscut  și de către cel mai pârlit dintre supușii Regelui Estului, drept un erou legendar, garant al prosperității chiar și în ungherul cel mai ascuns al lenii de a face ceva.

 Când vreun plod pierde-vară era întrebat de vreo precupeață arțagoasă, preocupată de ordinea lumii, de ce pierde vremea, puștiul răspundea cu o replică transmisă cu sfințenie din generație în generație de copii:

- Aștept să vină flota ducelui de Boile! și-și smârcâia apoi nasul mucos cu demnitatea slujbei asumate.

Și precupeața, îmblânzită brusc, miluia copilul cu o plăcintă, ori vreun fruct, ori, mai rar, ce-i drept, cu un milid, cea mai măruntă dintre monedele regatului, nume poruncit de Zâna Dis-De-Dimineață Monetăriei Regale, într-o ceremonie grandioasă, la ultima Serbare a Bostanului Neascultător.

Adevărul e că în regat toate se întâmplau dupa voia Zânei, de la cea mai nesemnificativă pietricică din caldarâmul cu arhitectură de zahăr candel, până la chestiuni importante, cum ar fi timpul probabil. Și în regat probabilitatea era dată fie de solicitarea supușilor, fie de dispoziția sufletească a Zânei. În restul zilelor era nici cald, nici rece, când cald, când rece. Foaarte, foarte rar se comanda câte o ploaie zdravănă, să apară curcubeul și să nu se uite cromatica specifică regatului, iar alteori cu trăsnete, fulgere  si tunete, pentru a inspira muzicienii. O singură dată pe an, furtună, vânt, vijelie și o altă singură dată pe an, ninsoare și puțin ger... ca să se simtă mai bine miresmele venirii în vizită a Zânei de Zahăr-Alb,  rol pe care îl juca tot Dis -De-Dimineață după ce Zâna autentică s-a dus la Sanatoriul Crăiesei De Anason să redacteze noile rețete de prăjituri, cu noile arome aduse de  Boile.  Furtuna mai  era folosită  și ca modalitate coercitivă pentru a determina copiii să fie cuminți sau să învețe cu străduință la Școala de Zâne, Elfi, Gini și Risipitori fondată de zâna într-o frumoasă zi de ianuarie și marcată cu bulină de porfiră în Calendarul Sărbătorilor Perfecte, fiindcă, dacă era furtună, nu mai venea flota ducelui si asta era cea mai devastatoare pedeapsă si pentru copii si pentru adulți in egală măsură.

În această uimitoare dimineață de iulie, Dis-De-Dimineață era nevoită să poruncească cea mai frumoasă vreme, demnă de o zi cu totul specială în Calendarul Sărbătorilor Perfecte. Venise flota ducelui de Boile și odată cu ea venise și generalul Risipitorul, cel mai bun prieten al Zânei, cu care, într-o altă poveste, "Canalia si Bestia", fuseseră personajele principale. Era o poveste veche, despre care  nu  să se mai pomenea nimic, fiindcă nimeni nu își mai aducea aminte cum încurcase vrăjile zâna Canalie și cum Marele Erudit hotărâse ca Povestea fie să se termine definitiv, fie să interfereze din când în când cu noua poveste, dar cu delimitarea clară a rostului personajelor. Noroc cu Zâna de Zahăr-Alb, care le-a îndulcit pedeapsa și i-a lăsat să facă ei cum credeau că e mai bine. Așa că, de comun acord, Canalia si Bestia au decis să se întâlnească și in noul basm. Marele Erudit s-a supărat groaznic și cât pe ce să inventeze o prințesă leit Canalia, cu care să îl însoare pe Bestie, dar si Risipitorul s-a arătat ferm și a refuzat vehement, spunănd că părăsește toate poveştile de pe lume, ceea ce nu era de dorit pentru lumea poveştilor, fiindcă el era posesorul Mantiei Ce Te Face Nevazut, purtătorul Paloșului de Diamant și, mai ales, pentru că el era Deținătorul Tuturor Gândurilor, fie si cele mai ascunse. Or, acest dar, chiar dacă nu convenea nimănui, era foarte necesar pentru bunul mers al Lumii Poveştilor.

 Zâna de Zahar-Alb a salvat situația păcălindu-i pe Risipitor si pe Dis-De-Dimineață să bea ceai de sămânță de sănumaiștițicineațifost într-un moment tensionat al discuției când l-a prins neatent chiar și pe Risipitor, asa încât nici el nu a bănuit măcar ce li se va întâmpla.

 În ciuda tuturor acestor strategii magico-epice, cei doi simțeau că se cunosc de când lumea.

A venit Risipitorul

Pentru a înțelege mai bine ce-i cu venirea flotei, trebuie să ne întoarcem în timp, pe vremea când numai cerul era plin de stele. Să tot fie vreun mileniu de când Dis-De-Dimineață și-a primit însemnele puterii ei magice. Iată un fragment rămas dintr-o Cronică Străveche:

“Yesterday night, the sky was full of stars.The Yellow Moon was rising from the sea. I looked at the Moon end I felt happy… ” Nu se stie dacă aceste râduri aparţineau cuiva, dar, de câte ori se rememora istoria învestirii zânei cu Ordinul Stelar Orion, menestrelii erau obligati la această formulă inițială care si-a pierdut semnificația de-a lungul timpului  pentru foarte mulți, dar nu și pentru zâna Dis-De-Dimineață care din noaptea aceea a purtat mai jos de umărul drept Harta Constelației Orion. Aceasta înnobilare îi conferea nenumarate drepturi si libertăți, cum ar fi Timpul Probabil și stabilirea Calendarului Sărbătorilor Perfecte.

În dimineața ce a urmat ritualul magic al imprimării Harții, Dis-De-Dimineață s-a trezit în sunete de trâmbițe si de tobe. Era o agitație cumplită în tot Regatul Estului. Un menestrel răcnea din toți rărunchii:

_ S-a întors flota ducelui  De Boile! S-a întors flotaaa! Estieni, bucurați-vă, a venit De Boile! Acesta era un spectacol care merita văzut, dar nu de la fereastra palatului, de unde zâna își saluta supușii cu un duios balet al mâinii, ci din mijlocul târgului de unde mulțimea forfotindă își desfășura ca un drapel efervescența îndelungatei așteptări. Fără să mai stea pe gânduri, ignorând ușoara durere din umărul drept, Dis-De-Dimineață o strigă pe Marie, doamna ei de companie, și îi spuse cu glasul  lipsit de orice imperative supărătoare:

_ Marie, pregătește-mi baia cu flori de iasomie de Madagascar si una din rochiile tale cu crinolină, că am de gând să văd spectacolul venirii flotei ducelui Boile chiar din mijlocul târgului. De-acuma Marie era obișnuită cu apucăturile zânei, fiindcă numai inima ei știa de câte ori îi înțepenise mâna în geam făcând semne supușilor în locul zânei care avea tot felul de alte îndeletniciri grabnice şi care nu sufereau vreo amânare.

Rochiile lui Marie erau mai mereu șifonate și deșirate că nu avea când să și le primenească din cauza lui Dis-De-Dimineață care o obliga să îi țină locul în unele activități care nu pretindeau magie. Mai cârcotea Marie uneori așa cu jumătate de gură, dar zâna râdea și o invita să își aleagă orice rochie din garderoba ei, numai să i le lase pe cele de joacă fix așa cum erau, cu condiția să fie spălate la vreme. În fața oglinzii de cristal de Vedenia, Dis-De-Dimineață se privea cu drag. Îi plăceau aceste straie simple din mătase de China care foșneau ca frunzișul unui piersic tânăr. Auzindu-le, nu mai avea aerul acela mirat și tâmp care nu o părăsea niciodată când era zână.

Dar iat-o în drum, pe caldarâmul ca de zahăr candel, în zgomotul vesel al târgului și cerul i se păru închis și greu de parfumuri bogate, bucate aromate, catifele şi mătăsuri rafinate. Din când în când, se auzea clar vocea stridentă si plină de ifose a vreunui paj din garda personală a ducelui:

_ Loc pentru ducele de Boile! Loc pentru ducele de Boile! Spectacolul era savuros și Dis-De-Dimineață, obișnuită  mai degrabă cu liniștea leneșă  din Regatul Estului, ori cu liniștea si mai leneșă din mărul ei pitic din livada palatului, simți cavalcada inimii ca și când în sufletul ei ar fi evoluat un echipaj format din micul ei car de vânătoare tras de cel mai strașnic struț din herghelia regală de struți. Așa, cu obrajii ca de trandafiri de majolică, era lacomă de culori, zâmbind tuturor fără să îi pese de îndrăzneală. Cine ar fi recunoscut-o? Agitația mulțimii o făcea să se deplaseze alandala, încolo și încoace, fără țintă. 

Deodată, ca la o comandă, mulțimea se frânse în două,  spărgând o cărare pe mijlocul căii de candel ce ducea, de fapt, către palat. Izbită din toate părțile, simți cum se încurcă in jupoanele cu tivul descusut și cum i se aruncă spre posterior un cerc al crinolinei care scăpase din balena din  fildeș uzat de atâtea purtări. Ca să salveze situația, Dis-De Dimineață se trânti ca într-o reverență în fața alaiului ducelui de Boile. Cascade de râsete insolente, bărbătești  se sparseră pe deasupra creștetului ei, iar ea se văicărea în gând pentru nechibzuința de a fi părăsit confortul palatului. Și nici nu se putea ridica singură. Acum inima îi bătea de parcă ar fi înhămat la micul ei echipaj toți struții de pe lume. Încă puțin și ar fi leșinat de rușine şi de teama de a nu fi recunoscută.

În timp oportun însă, pe când se chinuia să păstreze măcar  aparențele unei păstorițe prostuțe, cât să aibă timp să găsească o idee salvatoare, simți cum cineva o ridică în aer și o zgâlțâie să îi aseze cercurile blestemate ale crinolinei lui Marie.

_Hello! Who are you?

Atâta știa și ea în limba cea nouă și foarte la modă din Regatul Camelot, unde nu fusese niciodată, deși o invitase de câteva ori Zâna de Zahăr-Alb, care se retrăsese acolo la Sanatoriul Zânei de Anason. Adevărul e că în ultima vreme nu o mai interesa mare lucru din ce se întâmpla în afara cadrului ei cultural, fiindcă fusese ocupată cu ceremonialul Hărții.

_I’am Marie!  Silabisi Dis-De-Dimineață în cea mai stupidă camelotiană posibilă, mințind cu o nerușinare nedemnă de o zână.

_I’ am Risipitorul. Sir Roland Risipitorul.

Zâna se uită chiorâș la el roșie și speriată de teama de a nu fi recunoscută de interlocutorul camelotian. În fața ei, acum, era un cavaler impunător, cu un surâs cinic, care își purta țanțos armura de argint de deasupra tunicii verzi din catifea de Rohemia, cu o cingătoare verde deschis în talie. Ochii săi erau verzi-aurii sau așa îi vedea Dis-De-Dimineaţă din cauza soarelui estian, cu păr frumos cârlionţat, tuns scurt. Doamne, era cel mai frumos cavaler pe care îl văzuse vreodată de când se ştia!

_Let me bring you a glass of water! De obicei, când bea ceva, zâna închidea ochii, după cum pretindea protocolul de la Curte. Dar acum se holba la el pe deasupra ulciorului din care nu era sigură că poate bea fără sa îsi toarne pe sine măcar jumătate de cantitate.

_ Ar you feeling better now? I se adresă cu o curtoazie prefăcută cavalerul ei de circumstanţă.

_Oh, I’ve torn my dress! Asta ştia şi ea de la una din croitoresele de la Manufacturile regale, care studiase o vreme la Camelot arta dressingului şi care, de câte ori avea prilejul de a se împăuna cu noile cunoştinţe lingvistice, o făcea nestingherită. Bravo ei! Aşa reusi să mai spună şi zâna noastră ceva potrivit cu împrejurarea.

_Here’s a needle and some thread. Can you …

Dis-De-Dimineaţă îl privea prostită. Nu înţelegea nimic. Nu îşi putea da seama dacă o consolează sau o ceartă, dar oricum expresia lui era destul de critică. Cu puţinul curaj pe care îl mai avea îi spuse cu demnitate estiană:

_ Vă rog să mă scuzaţi, domnul meu, sunt estiană! Şi îl privi cu toată mândria pe care îşi imagina că ar fi avut-o Marie în atare situaţie.

_ You dont say so! Nu mai spune! Izbucni el într-un râs pe care îl strunise cu greu pănă atunci. Eu sunt Risipitorul. Eu citesc gândurile tuturor, asa ca stiu cât de estiană eşti, biată Marie.

Dar nici Risipitorul nu era foarte confortabil în situaţia asta, fiindcă în sinea lui simţea că ceva îi scapă. Si acesta era adevărul. El citea frânturi de gânduri, fiindcă şi el şi zâna erau sub imperiul vrăjii din ceaiul de sămânţă de sănumaiştiţicinesunteţi, dat de Zahăr-Alb. Aşa că citea gândurile  cu intemitenţe şi nu înţelegea decât spaima celei din faţa lui şi încurcătura în care se afla.

_Nu obişnuiesc să invit la micul dejun femei neîngrijite. Şi cu o răceala înspăimântătoare, îi aranjă dantelele schimonosite din jurul umerilor.

_N-am nici cea mai vagă inteţie de a lua masa împreună, domnul meu! Voi camelotienii nu sunteţi în stare să mâncaţi un delicios sos de hrean cu frişcă la friptura de miel estian. Răspunse Dis-De-Dimineaţă cu o demnitate ce ar fi uimit-o pe Marie, dacă ea ar fi trebuit să dea replica asta.

_Nu te va invita nimeni altul, te asigur, aşa că vino, nu te mai fandosi! Habar nu ai să faci o reverenţă. Rochia merita dată demult la o femeie sărmană, cercurile crinolinei pot face un foc straşnic... Ia prinde-ţi între degete un colţ de rochie. Aşa, nu prea sus că ţi se văd picioarele strâmbe! Acum pleacă-ţi  genunchiul drept şi lasă-ţi posteriorul să cadă peste piciorul stâng.

Dis-De-Dimineaţă izbucni  în râs. Acest cavaler îi dicta din memorie frânturi din lecţiile de curtoazie pe care le preda chiar ea la Şcoala de Zâne, Elfi, Gini si...nu îşi mai amintea toată titulatura şcolii pe care o fondase chiar ea.

_Te asigur că nu e cazul să râzi! O femeie stângace e o femeie prost crescută. Si cu asta puse capăt discuţiei, împingâd-o uşor spre înainte.

Dis-De-Dimineaţă era interzisă. Trebuia să îndure toate ocările, fiindcă îşi asumase acest rol. Acuma nu-i mai păsa nici dacă e recunoscută, fiindcă orgoliul ei suferea ca un păun refuzat în gradina cu trandafiri a Marelui Erudit. Cum putea cineva vorbi despre ea în halul acesta? Ea care coordona monetăria, manufacturile, calendarul, serbările si mai ales timpul. Ar fi trebuit să îl lase mofluz şi să-i întoarcă spatele,  ignorâănd cu îndârjire gestul nobil de a o fi salvat din situaţia dificilă de mai inainte. Dar îi stârnise curiozitatea. Era ceva neclar în mintea ei cu străinul acesta. O scoase din reveria furioasă vocea fermă , dar amuzată a cavalerului ei.

_ Loc pentru domniţa Marie! Loc pentru domniţa Marie!

Aşezaţi la masa cea mai frumoasă de la Taverna Opalină, Dis-De-Dimineaţă îşi privea printre gene însoţitorul. Mânca frumos cu nonşalanţa celui care are exerciţiul şi educaţia unui mic-dejun. Savura tot ce mânca. Vorbea tare şi răspicat, iar ea ar fi jurat că se auzea fiecare cuvânt. Dar el se purta ca şi când cei de la mesele din jur ar fi fost atinşi de vraja surzeniei, pe care ea nu o putea face acum, fără sa se dea de gol. Dis-De-Dimineaţă simşi că trebuie să pună capăt istoriei, s-a ridicat şi, cu o forţă nemagică, pe care nu bănuia că o are, l-a tras de tunică într-un colţ al sălii care acum părea imensă, ca să îl pună la punct. Dar când s-au ridicat amândoi şi au ajuns faţă în faţă, a fost aşa de tentată să îşi sprijine fruntea de armura lui, încât a renunţat brusc la toate bunele ei intenţii. Cine e străinul acesta? De ce îi vine să facă aceste gesturi cu atâta familiaritate. Nu găsea răspuns. Scormonea în mintea ei fără tăgadă, dar şi fără rezultat. S-au întors la masă, ignorând nedumerirea din ochii lui. Dis-De-Dimineaţă  nu  simţea  nici ce bea, nici ce mânca. Pentru prima dată în viaţa ei era bolnavă, sfioasă, curioasă şi, în cele din urmă, veselă, fiindcă  Risipitorul stia să fie amuzant.

_Mâine, la 8,00, începem lecţiile de camelotiană, i-a spus la plecare, în dreptul grilajului de la Livada Palatului, unde i-a spus că locuieşte în calitate de doamnă de onoare.

Dis-De-Dimineaţă  aşteptă să se îndepărteze Risipitorul, apoi se aruncă precum o lacustă pe treptele dinspre grădină care duceau catre iatacul ei,  cu convingerea că din această situaţie nu va ieşi uşor.

Marie o întămpină, ca de fiecare dată cu frustrarea de a fi stat în geam ore în şir. Se bucura nespus în sinea ei că nu era zână şi de aceea îndura cu oarecare stoicism încercarea de a sta uneori la fereastra iatacului. Abia aştepta ca zâna să îşi reia îndeletnicirile de seară, ca să se poată bucura şi ea în tihnă de sosirea flotei ducelui de Boile.

_Marie, o auzi ea pe zâna, cine e Risipitorul?

Mirată, Marie îi răspunse, cu certitudinea că zâna era clar obosită şi va adormi curând :

_ E cel care ghiceşte gândurile,  ai uitat codul numelor magice?

_ Dar pe ale mele de ce nu le citeşte?

_Fiindcă tu esti zână. Lasă, esti prea obosită să te gândesti la toate astea acum. Odihneşte-te! Peste câteva ore începe balul şi nu vrei sa arăţi ca Zâna Zdranţăroasă, sper.

_ Marie, mergi în locul meu la bal în seara asta! E tot ce îţi mai cer, apoi îţi indeplinesc o mie de dorinţe. Marie o privea cu ochii holbaţi. Nu avea nevoie de o mie de dorinţe. Ci doar de una singură. Să se bucure şi ea în tihna de evenimentul anului.

_Atunci anunţă Curtea că am o migrenă stelară indusă de ritualul Harţii lui Orion. Să preia prerogativele, sora mea, Zâna de Catifea. Mulţumesc, Marie. Mâine să mă trezeşti dis de dimineaţă, fiindcă mă întâlnesc cu horticultorii în livadă şi trebuie să îmi ţii locul la geam.