Fără să-l caut, un loc unde scriitoarea potenţială ar trăi a venit la mine cu ajutorul unui personaj prea drag ce mi-a recomandat partea aia de nelume. Şi a ajuns cu fulgi neobişnuit de mari, ciudat de grăbiţi, într-o linişte de noapte polară. Apariţia fulgilor şi intensitatea cu care işi trăiau scurta călătorie către pământul îmbimbat de ploi omeneşti m-au făcut să cred că însemnau ceva. Da, îmi arătau că se poate trăi voluptuos într-o căsuţă albă, pe o coastă costumată în verde. Cu siguranţă poţi şi scrie frumos acolo. Fără vecini, fără zgomot şi fără stres, exact cum descriam în post-ul de aici. Deşi încadrată în peisaj, nu dintr-un fotoliu cald cu vedere nemăsurată şi caldură interioară, mi-a venit să scriu aşa:
Nu mai ştiu nimic de străinul din tine. Doar îi mai simt câte-un ţep din costumul de ocazii înţepătoare. Pe care-l porţi mai des. Vocea ta s-a risipit în bucăţi de noapte, mâinile-ţi sunt nicăieri, iar imaginile statice şi fără de gust. Te-ai căţărat departe şi-ţi aţinteşti privirile către zări care nu mă includ în zenit. Sunt prea mică pentru orizonturile tale? Sau s-a disipat fumul şi esenţa nu e miezul? Cred că percepţiile care te-au urcat sunt la fel de nocive şi false ca vopseaua de păr (inclusiv aia pe care n-am avut-o eu;), dar ies după spălări/tratamente repetate. Cu mine. Îmi tot şopteşti sarea printre picături de apă dulce. Eu simt doar dorul, de necuprins. Iar visele... visele nu mai fac faţă avalanşelor. Predictibilitatea lor scade invers proporţional cu frecvenţa.
Dar vino să mă iei de jos, adu-mi-l pe cel pe care-l ştiu la chip şi la suflet, urcămu-ne pe acelaşi nor să plutim împreună spre cerurile Mongoliei. Sau Nepalului. Şi ai rabdare pentru copilul din mine. Care te irită des, ştiu. Dar neintenţionat şi pentru că-i pasă. Lasă-mi aroma ta în orice aer, gustul în fiece zâmbet, păstrează-mi îmbraţişarea până în viitor şi iubeşte-mă frumos, cum numai tu ştii.
