...ieri.
Am mers intr-o tura alaturi de "Oamenii cu pedale", niste baieti simpatici care pedaleaza foarte bine. Ei sunt in numar de patru, dar unul n-a reusit sa mai ajunga.
Am plecat spre Valea Iasului, apoi Musatesti si capatul de linie a fost undeva la iesirea din Valsanesti. Aproximativ 40 kilometri.
A mirosit a ploaie, a fan si a tei. Absolut incantator. Am mancat mere verzi si am cules trei flori de tei. Chiar de la poarta unui nene simpatic. Ne-a invitat sa venim la mere cand s-or coace. Am zburat la prima coborare. Asa am realizat ca mai am aripi. Nu stiu unde le-am ascuns, nu stiu de ce au stat atat timp in umbra sufletului prea plin. Am simtit aerul rece-rece care-mi sageta pielea inapoi spre casa. Trezirea la realitate. Mi-era dor de senzatiile astea, mi-era dor de intensitatea unor ore verzi in natura care nu vorbeste prin cuvinte, dar creeaza si preface.
N-o sa va spun despre scuteristii idioti, despre schimbarea manuala a foilor la bicicleta mea sau alte mici minusuri. Balanta se inclina iremediabil spre pozitiv.
Puteti citi pe blogul lui Hristo despre motivele care m-au facut sa ma simt doar din punct de vedere auditiv in masinile (mai multe in acelasi timp sau consecutiv la scurte intervale de timp) unor soferi bucuresteni nervosi intr-un blocaj in trafic -> http://elenul.blogspot.com/
Prea putin relevant fata de intregul traseu;)
Iar sfarsitul apoteotic a fost un ceai pe terasa de la number one. V-O-L-U-P-T-U-O-S! Chilling time...
Va multumesc, baieti! Pentru rabdare, umor si simpatie!
Data viitoare...ma straduiesc si mai mult;))
30.06.2009
19.06.2009
Inteligenta creatoare de dependente
Cat de maligna e dependenta noastra de tehnologie? Cat de putin curaj ne-a ramas sa rostim esentialul in cuvinte putine si concentrate asupra sensului? De ce preferam sa ne ascundem dupa ecrane mai mult sau mai putin colorate? Cum facem sa ne vindecam absurditatea necesitatii?
Cat de mult ne dezarmeaza faptul ca nu functioneaza unul din elementele astea de care nu ne putem lipsi? De ce spontaneitatea s-a pierdut intre dependenta inerta si viata reala care respira odata cu noi?
Cum mai putem cunoaste oameni(i) daca ne pierdem timpul tastandu-le cuvinte goale, razand sub forma de doua puncte-paranteza-paranteza, clipind ca punct si virgula-punct si virgula-paranteza?
Ne scriem starile si frustrarile la status, dar nu indraznim sa cerem ajutorul unui prieten cand simtim ca s-a umplut paharul cu nimicuri zilnice.
Cum ar fi ziua in care internetul ar pica in toata lumea, telefonia mobila ar inceta sa mai lucreze , retelele de cablu s-ar opri??? In afara de utopica...
Si nu ma refer la cei care desfasoara activitati profesionale pe baza tehnologiilor creatoare de dependente ci la noi, restul, care nu le folosim decat pentru marunte scopuri personale.
Te incumeti sa abordezi un om pe strada sau in metrou asa simplu cum spui "Salut" pe messenger? Sa remarci ca iti place geanta/palaria/zambetul lui asa cum te referi la avatar? De ce nu? Unde e ingropat curajul? Curajul pe care-l afisam doar in fata monitoarelor cand suntem singuri intr-o camera si degetele apasa marunt fiecare tasta in dorinta de exprimare virtuala. Poate ca acolo, sub butoanele alea, ne strivim zi de zi personalitatea si puterea de a intra in contact cu oameni, nu cu ID-uri, nu cu numere. Ah, si ce putin ne-a mai ramas...
Cat de mult ne dezarmeaza faptul ca nu functioneaza unul din elementele astea de care nu ne putem lipsi? De ce spontaneitatea s-a pierdut intre dependenta inerta si viata reala care respira odata cu noi?
Cum mai putem cunoaste oameni(i) daca ne pierdem timpul tastandu-le cuvinte goale, razand sub forma de doua puncte-paranteza-paranteza, clipind ca punct si virgula-punct si virgula-paranteza?
Ne scriem starile si frustrarile la status, dar nu indraznim sa cerem ajutorul unui prieten cand simtim ca s-a umplut paharul cu nimicuri zilnice.
Cum ar fi ziua in care internetul ar pica in toata lumea, telefonia mobila ar inceta sa mai lucreze , retelele de cablu s-ar opri??? In afara de utopica...
Si nu ma refer la cei care desfasoara activitati profesionale pe baza tehnologiilor creatoare de dependente ci la noi, restul, care nu le folosim decat pentru marunte scopuri personale.
Te incumeti sa abordezi un om pe strada sau in metrou asa simplu cum spui "Salut" pe messenger? Sa remarci ca iti place geanta/palaria/zambetul lui asa cum te referi la avatar? De ce nu? Unde e ingropat curajul? Curajul pe care-l afisam doar in fata monitoarelor cand suntem singuri intr-o camera si degetele apasa marunt fiecare tasta in dorinta de exprimare virtuala. Poate ca acolo, sub butoanele alea, ne strivim zi de zi personalitatea si puterea de a intra in contact cu oameni, nu cu ID-uri, nu cu numere. Ah, si ce putin ne-a mai ramas...
18.06.2009
"sa miroasa a mar si a zori " (eventual si putin a tei)
Ar fi fost faina si o varianta feminina la piesa asta
http://www.trilulilu.ro/anna_k/61f8ce423b2f0f
E oare cineva care sa-mi poata da asa ceva macar de ziua mea?
Fetelor, n-ati putea sa m-ajutati cumva?
Stiu ca nu aveti idei de cadou, asa ca v-am oferit o voluptuoasa sugestie ;)
http://www.trilulilu.ro/anna_k/61f8ce423b2f0f
E oare cineva care sa-mi poata da asa ceva macar de ziua mea?
Fetelor, n-ati putea sa m-ajutati cumva?
Stiu ca nu aveti idei de cadou, asa ca v-am oferit o voluptuoasa sugestie ;)
16.06.2009
Transfer de energie si alte resurse umane
Zilele astea am energie multa, foarte multa, incredibil de multa.
Probabil mi-au lipsit confruntarile coabitatiei care extrageau ultimul strop din seva de putere.
Vreau sa dau si altora din ea, asa ca, pentru comenzi, programari etc, apelati cu incredere. Am inceput fara solicitari pentru cei care stiu ca sunt obositi, timorati, frustrati, depresivi sau in alte moduri de gen. Strategia e simpla: se organizeaza o intalnire cu subiectul, se conexeaza in paralel la un fir de noroc si la o raza de soare, se arunca diferite descantece, incantatii, laude, se presara zambete, se povesteste de copilarie, liceu sau alte evenimente fericite. Dupa caz, un banc - doua si totul se incheie cu o imbratisare (care, in plus, ajuta la cresterea logevitatii). Plata se face esalonat pe baza de ameliorare, in titluri de valoare a gandirii pozitive.
Va las sa apreciati daca merita efortul.
Nu uitati sa zambiti macar o singura data la postare:)
Probabil mi-au lipsit confruntarile coabitatiei care extrageau ultimul strop din seva de putere.
Vreau sa dau si altora din ea, asa ca, pentru comenzi, programari etc, apelati cu incredere. Am inceput fara solicitari pentru cei care stiu ca sunt obositi, timorati, frustrati, depresivi sau in alte moduri de gen. Strategia e simpla: se organizeaza o intalnire cu subiectul, se conexeaza in paralel la un fir de noroc si la o raza de soare, se arunca diferite descantece, incantatii, laude, se presara zambete, se povesteste de copilarie, liceu sau alte evenimente fericite. Dupa caz, un banc - doua si totul se incheie cu o imbratisare (care, in plus, ajuta la cresterea logevitatii). Plata se face esalonat pe baza de ameliorare, in titluri de valoare a gandirii pozitive.
Va las sa apreciati daca merita efortul.
Nu uitati sa zambiti macar o singura data la postare:)
12.06.2009
Teii
Au inflorit teii in orasul trist...
In drum spre facultate am vazut un balcon albastru unde erau la uscat cearsafuri bej cu niste inimi imense. Asa mari sa fie oare inimile celor ce le-au avut pe pat?
Mirosea a vanilie pe o alee si o pisica gri tigrata s-a oprit din drumu-i gratios sa ma priveasca. Habar n-am ce spunea, cred ca nu mai pot deslusi limbajul lor...Oricum ochii ei, citrin luminat de soare, sugerau nevoia unui adapost stabil, dar miscarile in iarba exprimau doar bucuria de a fi liber, liber ca o pisica maidaneza.
Metroul intra lent in statie si am timp sa privesc peronul. O multime de oameni : expozitie de vieti. Unde am vazut ceva similar? Ah, aeroporturi, gari, locurile unde mii de destine traiesc un episod in fiecare zi.
Au inflorit teii in orasul trist. Mireasma lor ma invaluie, ma cucereste, ma imbata, ma topeste, ma preface si imi aminteste ca stiu si ca pot sa visez. Dar tot ea ma aduce cu picioarele pe asfalt atunci cand inceteaza sa mai fie. Un cantec vine de nicaieri si de pretutindeni in biblioteca unde toti ne oprim din visare...sau cel putin asa ar trebui sa fie.
Cerul si-a patat albastrul incredibil cu niste forme albe. Un pictor s-a jucat in graba pe deasupra noastra. Din cand in cand se-aude un pescarus. Probabil isi plange soarta sau poate se bucura ca si Dambovita are ceva apa sa-i ajunga. N-as fi crezut ca astfel de pasari pot popula fauna bucuresteana.
Ochii verzi patrunzatori m-au privit vreo jumatate de ora (nu, nu era o oglinda) in timp ce cuvintele alunecau lin ca fumul tigarii tinute stangaci in mana stanga. Dezvaluiau ceva despre trecut si viitor, niciodata despre prezent. Oare doar pentru ca ochii infruntau si dezbateau prezentul, voluptatea clipei in care tigara lasa lenesa dare de fum si urechile se bucurau de cuvinte? Fetele se rasfrangeau in miscari ciudate pe care le numim zambete. La inceput amare, reci, de complezenta, apoi au devenit dulci. Si vreau sa cred ca au ramas dulci pana cand ultima tigara s-a stins. Si e ciudat ca nu mirosea a tutun, ci a tei, diafan, suav. As vrea ca toate tigarile sa miroasa a tei si sa emane liniste si calm.
Au inflorit teii in orasul trist.
In drum spre facultate am vazut un balcon albastru unde erau la uscat cearsafuri bej cu niste inimi imense. Asa mari sa fie oare inimile celor ce le-au avut pe pat?
Mirosea a vanilie pe o alee si o pisica gri tigrata s-a oprit din drumu-i gratios sa ma priveasca. Habar n-am ce spunea, cred ca nu mai pot deslusi limbajul lor...Oricum ochii ei, citrin luminat de soare, sugerau nevoia unui adapost stabil, dar miscarile in iarba exprimau doar bucuria de a fi liber, liber ca o pisica maidaneza.
Metroul intra lent in statie si am timp sa privesc peronul. O multime de oameni : expozitie de vieti. Unde am vazut ceva similar? Ah, aeroporturi, gari, locurile unde mii de destine traiesc un episod in fiecare zi.
Au inflorit teii in orasul trist. Mireasma lor ma invaluie, ma cucereste, ma imbata, ma topeste, ma preface si imi aminteste ca stiu si ca pot sa visez. Dar tot ea ma aduce cu picioarele pe asfalt atunci cand inceteaza sa mai fie. Un cantec vine de nicaieri si de pretutindeni in biblioteca unde toti ne oprim din visare...sau cel putin asa ar trebui sa fie.
Cerul si-a patat albastrul incredibil cu niste forme albe. Un pictor s-a jucat in graba pe deasupra noastra. Din cand in cand se-aude un pescarus. Probabil isi plange soarta sau poate se bucura ca si Dambovita are ceva apa sa-i ajunga. N-as fi crezut ca astfel de pasari pot popula fauna bucuresteana.
Ochii verzi patrunzatori m-au privit vreo jumatate de ora (nu, nu era o oglinda) in timp ce cuvintele alunecau lin ca fumul tigarii tinute stangaci in mana stanga. Dezvaluiau ceva despre trecut si viitor, niciodata despre prezent. Oare doar pentru ca ochii infruntau si dezbateau prezentul, voluptatea clipei in care tigara lasa lenesa dare de fum si urechile se bucurau de cuvinte? Fetele se rasfrangeau in miscari ciudate pe care le numim zambete. La inceput amare, reci, de complezenta, apoi au devenit dulci. Si vreau sa cred ca au ramas dulci pana cand ultima tigara s-a stins. Si e ciudat ca nu mirosea a tutun, ci a tei, diafan, suav. As vrea ca toate tigarile sa miroasa a tei si sa emane liniste si calm.
Au inflorit teii in orasul trist.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
